Lupul de pe Wall Street

După „Bandele din New York“, „Cârtiţa“, „Aviatorul“ şi „Shutter Island“, echipa de succes  Martin Scorsese şi Leonardo DiCaprio revine pe marile ecrane cu un nou film fenomen, o comedie… criminală: „Lupul de pe Wall Street“.

Bazat pe romanul autobiografic al lui Jordan Belfort, filmul spune povestea unui broker care a trăit visul american până când acesta s-a transformat în coşmar. A început de jos şi a avut o ascensiune fulgerătoare, iar lăcomia corporatistă, succesul în exces şi puterea dobândită l-au transformat din broker onest în infractor implicat în scandaluri de corupţie, înşelăciune şi crimă.

Bani. Femei. Putere. Petreceri. Distracţii decadente. Droguri. Tentaţiile erau la tot pasul şi atât de uşor de obţinut. Ameninţarea legii era irelevantă, el putea cumpăra orice şi pe oricine. Pentru Jordan şi restul haitei de lupi, nimic nu era destul sau prea mult iar modestia era pentru proşti.  

Martin Scorsese îl prezintă pe Leonardo DiCaprio, alături de  Jonah Hill, Matthew McConaughey, Jean Dujardin, Jon Bernthal şi Jon Favreau în „Lupul de pe Wall Street“. Un film spectaculos, care trece prin toate registrele, de la comedie nebună, la erotism şi policier plin de suspans. Din 10 ianuarie în cinematografele din România. Distribuit de MediaPro Distribution.

Gravity

Bullock va interpreta rolul lui Dr. Ryan Stone, un medic foarte bine calificat în domeniul bioingineriei aflat la prima sa misiune în spaţiu alături de veteranul astronaut Matt Kowalsky (Clooney), care se află pentru ultima dată la comanda unei nave înainte de pensionare. Însă în timpul unei misiuni de rutină în afara navetei, se întâmplă un dezastru. Aceasta este distrusă, lăsându-i pe Stone şi Kowalsky complet singuri - legaţi unul de altul şi de nimic altceva, descriind spirale în întuneric.

Tăcerea insuportabilă le spune că au pierdut orice legătură cu Pământul... şi orice şansă de a fi salvaţi. Pe măsură ce frica se transformă în panică, cu fiecare gură de aer se consumă puţinul oxigen rămas. Însă singura cale de a ajunge acasă este aceea de a înainta prin terifianta întindere a spaţiului.

Domnişoara Christina

După ce a readus la viaţă comedia romantică românească în 2010, cu Bună! Ce faci?, Alexandru Maftei schimbă tonul în Domnişoara Christina, ecranizare după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade. Ajutat de o echipă cu excelent ochi pentru detaliu şi de coloana sonoră inspirată, Maftei aruncă pe ecran o combinaţie extrem de rară în cinematograful nostru: film de epocă şi horror de atmosferă.

E greu de prevăzut cu cât entuziasm va întâmpina acest film publicul din România, dar ce putem spune este că Cinemagia se aştepta la mult mai puţin, dat fiind bugetul nu foarte generos şi dificultatea subiectului. Povestea se învârte în jurul tânărului Egor Paşchievici (unde mai găseşti un nume atât de romantic în zilele noastre?), interpretat de un foarte cristic Tudor Aaron Istodor. Împreună cu iubita lui Sanda (Ioana Anastasia Anton, din O lună în Thailanda), Egor ajunge la moşia Moscu, în centrul căreia tronează somptuosul conac al familiei. Egor speră să poată picta în linişte, bucurându-se de compania Sandei, dar zilele la conac sunt bântuite de referiri la domnişoara Christina, mătuşa Sandei ucisă în timpul răscoalei de la 1907.

Pentru cei care nu au citit nuvela nu spunem decât că ecranizarea se apropie foarte mult de genul horror, rămânând în acelaşi timp unul lejer, "pentru... domnişoare". Atmosfera este totul în Domnişoara Christina, de la dialogul ambiguu de la prima cină din conac, în timpul căreia mama Sandei (Maia Morgenstern) devorează cu rapiditate inexplicabilă friptura din farfurie şi ascultă cu vagă uimire comentariile mezinei Simina (o promiţătoare Ioana Sandu), care vorbeşte despre visele bântuite de mătuşa Christina. Curând mirosul de violete şi apariţiile superbei Christina (Anastasia Dumitrescu) vor cuceri întregul conac, iar spectatorul va face legătura cu vorbele ciudate rostite în sat, seceta din regiune, dar şi moartea misterioasă a copiilor şi a animalelor de pe lângă casele oamenilor. Brrr!

Într-o perioadă în care filmele cu subiecte supranaturale sunt dominate de vampiri sclipicioşi şi vegetarieni, Domnişoara Christina ne trimite înapoi în trecut, când morţii-vii reprezentau fiinţele de dincolo de moarte, răul absolut, creaturi prădătoare ce se hrănesc nu doar cu sângele, ci şi cu emoţia şi fascinaţia celor vii. În această direcţie merge Domnişoara Christina al lui Alexandru Maftei, care ignoră (şi bine face) producţii moderne pentru a se întoarce la rădăcinile clasice, gotice, ale genului, reuşind în acelaşi timp o ecranizare cât mai fidelă după una dintre nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade.

Domnişoara Christina are multe cârlige cu care poate atrage publicul, dar este departe de a fi perfect. Actorii pronunţă uneori replicile de parcă le-ar sculpta în piatră, iar unele reacţii sunt neconvingătoare. Totodată, se vede că Maftei ar fi avut nevoie de un buget mai generos pentru a aduce pe ecran visele bântuite ale lui Egor, dar economia de mijloace este foarte eficientă într-o anumită direcţie: puţinătatea personajelor şi spaţiul restrâns al locaţiilor lasă eficienta impresie a unui tărâm uitat de lume, în care oamenii sunt la cheremul creaturilor supranaturale.

Cu toate problemele filmului, salutăm curajul lui Alexandru Maftei de a se aventura în direcţii neexplorate de cinema-ul românesc recent. Când tinerii regizori români auto-exilaţi în drama minimalistă cu (sau fără) succes în festivaluri neglijează ofertantul teritoriu al filmului de gen, Maftei deschide uşi către un viitor aşteptat în care filmul de festival şi filmul de gen coexistă coerent.

The Counselor

Un avocat disperat să facă rost într-un timp cât mai scurt de o sumă mare de bani intră într-o periculoasă combinaţie ce implică distribuţia de droguri. Planul său nu numai că nu funcţionează, dar îl aduce pe muchie de cuţit, fiind nevoit să lupte din răsputeri pentru a-şi salva viaţa.

Legendarul regizor Ridley Scott şi scriitorul Cormac McCarthy ("Nu există ţară pentru bătrâni"), câştigător al premiului Pulitzer, au colaborat la realizarea thrillerului AVOCATUL, avându-i în rolurile principale pe Michael Fassbender, Penélope Cruz, Cameron Diaz, Javier Bardem şi Brad Pitt. McCarthy, la debutul său ca scenarist, şi Scott îmbină stilul spiritual şi umorul negru care l-au consacrat pe scriitor cu un scenariu de coşmar, în care implicarea trecătoare a unui avocat respectat într-o afacere ilegală scapă de sub control.

AVOCATUL, o poveste spusă cu spirit, iar în final cu violenţă şi patos, este un avertisment despre greşeala de a îţi forţa norocul. După cum afirmă Cormac McCarthy, este un film "despre oameni care se implică în ceva de care ar fi trebuit să se ferească".

McCarthy a fost supranumit "Shakespeare al Vestului", iar personajele sale de neuitat au captivat milioane de cititori. Deşi câteva dintre romanele sale, inclusiv Nu există ţară pentru bătrâni, Drumul şi Pasiune neîmblânzită, au fost ecranizate, McCarthy a surprins pe toată lumea scriind scenariul filmului AVOCATUL. Personajele sunt remarcabile, împrejurările sunt tulburătoare, iar stilul spiritual şi umorul lui McCarthy fac ca scenariile de coşmar să pară şi mai sumbre. 

McCarthy le-a vândut drepturile asupra scenariului producătorilor Nick Wechsler, Steve Schwartz şi Paula Mae Schwartz, trioul care a realizat ecranizarea romanului Drumul. La scurt timp după aceea, Ridley Scott a citit scenariul şi a vrut ca acesta să stea la baza următorului său film.

Captain Phillips

Inspirat de evenimentele petrecute în largul coastelor Somaliei în aprilie 2009, atunci când un grup de piraţi somalezi înarmaţi au atacat Maersk Alabama, o navă de transport aflată sub pavilion american, filmul Captain Phillips rulează săptămâna aceasta în premieră la noi - aducând tensiune şi ritm alert pe marile ecrane.

Incidentul în sine a constituit un moment dramatic, oferind suficient suspans scenaristului Billy Ray (Jocurile foamei), care a urmat cu fidelitate cursul evenimentelor, ajutat de înregistrări oficiale şi de cartea autobiografică a căpitanului Richard Phillips, "A Captain's Duty: Somali Pirates, Navy SEALS, and Dangerous Days at Sea".

Filmul este un thriller în toată regula, cu multe momente ce ar putea să pară artificii scenaristice pentru împingerea înainte a acţiunii, dar care sunt - de fapt - elemente petrecute cu adevărat, demonstrând ingeniozitatea unui om obişnuit, Richard Phillips, pus în faţa unei situaţii de viaţă şi de moarte: confruntarea, alături de echipajul său, cu o bandă de somalezi înarmaţi, fără să aibă la bordul navei mijloace de apărare. Sechestrarea navei a fost considerată primul atac pirateresc reuşit asupra unei nave comerciale americane în cei aproape 200 de ani trecuţi de la începutul secolului XIX, pe când pirateria era încă răspândită.

Am apreciat că echipa de producţie, în frunte cu regiorul Paul Greengrass (The Bourne Ultimatum, The Bourne Supremacy), nu cedează clişeelor cu care ne-a obişnuit Hollywood-ul: cel mai important, nu demonizează adversarii. Este prezentată şi „cealaltă parte”: piraţii surprinşi în viaţa de zi cu zi, în care pirateria pare singura cale de a-şi câştiga existenţa, atitudinea competitivă între ei, faptul că liderul lor ştie suficient de bine engleza, şi că este constrâns de şefi să prade, sub ameninţarea cu arma.

Primul moment al sechestrării marinarilor de pe Maersk Alabama are aproape o notă comică: „Nu suntem Al Qaeda!”, strigă Abduwali Muse, şeful piraţilor, atunci când pătrunde pe puntea navei. În alt moment, liderul piraţilor susţine ca ar vrea să trăiască în America şi să ducă o viaţă bună. Toate aceste elemente ne fac să ne apropiem de personajele piraţilor, şi să-i urmărim foarte implicat, pe alocuri cu înţelegere şi compasiune.

Tom Hanks reuşeşte să-l portretizeze foarte bine pe căpitanul Philips - asemănarea fizică este puternică, plus situarea în aceeaşi categorie de vârstă. Philips nu şi-a propus să devină un erou - şi Hanks reconstituie acest fapt (la final îl vedem în toată vulnerabilitatea lui) - filmul nefiind despre eroism, nici despre curajul forţelor americane, după cum nici nu îi demonizează pe somalezi.

Spre deosebire de A Hijacking (Danemarca, 2012), film ce surprinde drama unui echipaj luat ostatic pentru mult timp, cu personajele principale de origine daneză (filmul citează o navă reală, MV Rozen, însă personajele sunt totuşi fictive - MV Rozen avea un echipaj alcătuit numai din asiatici) - unde scenele cu piraţii pe navă alternează cu cele în care e prezentată echipa de negociatori, Captain Phillips se concentrează, cum spune şi titlul, pe drama individuală a unui om pus în situaţia de a se confrunta cu o situaţie pe viaţă şi pe moarte.

Cocktail

Cand Veronica (Deepika Padukone) si Meera (Diana Penty) se intalnesc intamplator in Londra, se hotarasc sa locuiasca impreuna pe perioada verii. Meera este o femeie timida, introvertita care isi revine dupa o casnicie nereusita cu Kunal Ahuja (Randeep Hooda) care i-a cheltuit toate economiile sub pretextul ca incerca sa construiasca pentru amandoi un viitor in Londra.

Veronica este in schimb alintata, bogata si libera. Meera locuieste cu Veronica pana cand aceasta reuseste sa se puna pe picioarele ei si sa-si gaseasca o slujba. Veronica, copilul rebel, cauta numai distractii. Fiind firi total diferite si cum opusele se atrag, ele devin prietene foerte apropiate.

Viata lor ia o turnura neasteptata cand Gautam Kapoor (Saif Ali Khan), un inginer software vine sa locuiasca cu ele in casa Veronicai. Desi e intr-o relatie cu Veronica, el incepe sa aiba sentimente puternice pentru Meera, care intruchipa tipologie de femeie clasic indiana, care pastreaza traditiile si obiceiurile locurilor natale. Mera, si ea indragostita de Gautam, isi sacrifica sentimentele in favostrea celei mai bune prietene, si pleaca...

Grudge Match

În Grudge Match: Faceţi pariurile, Stallone şi De Niro sunt doi pugilişti veterani a căror rivalitate a devenit celebră dincolo de graniţa sportului. În anii de glorie, niciunul dintre ei nu a reuşit să-şi dovedească supremaţia în faţa celuilalt. În anul 1983, chiar înainte de meciul dicisiv, Sharp (Sylvester Stalone) şi-a anunţat retragerea fără a da o explicaţie. Acum, la 30 de ani de la nefericitul eveniment care le-a distrus cariera, un promotor de box le face o ofertă de nerefuzat: să ducă lupta la final odată pentru totdeauna.

Însă lupta lor începe înainte de a intra în ring, chiar din prima clipă în care se reîntâlnesc. Situaţiile hilare şi replicile amuzante dintre cei doi transformă viitorul meci într-un eveniment extrem de mediatizat. Important rămâne totuşi ca ei să supravieţuiască antrenamentului dur şi să ajungă în ring.

Promovat ca o comedie, Grudge Match are o mulţime de replici amuzante ca să satisfacă spectatorii în aşteptarea hohotelor de râs de weekend. Foarte simpatic este Alan Arkin în rolul matusalemicului Lightning, antrenorul lui Razor, cu o limbă ascuţită ca briciul şi talentul de a sublinia adevărul, oricât de neplăcut ar fi acesta. Nu există corectitudine politică în discursul lui Lightning, iar replicile sale împing filmul lui Peter Segal pe panta ireverenţiosului. Dar Grudge Match reuşeşte să fie mai mult decât o comedie, iar scenariul brodează frumos pe tema reîmpăcării cu trecutul şi a iertării. Niciunul dintre cei doi eroi nu este vreun sfânt, iar provocarea confruntării din ring le aduce în atenţie şi vechi probleme personale nerezolvate.

Grudge Match este departe de a fi filmul perfect, dar, atâta vreme cât nu te aştepţi la o combinaţie de Raging Bull (filmul despre box care i-a adus lui Robert De Niro un premiu Oscar) şi Rocky (seria ultra-celebră a lui Stallone), ai toate şansele să nu ieşi dezamăgit din sala de cinema. Momentele aruncate în stil "hai să mai facem o glumă" sunt uşor de trecut cu vederea (mai ales că multe chiar amuză), ca şi ocazionala apăsare a pedalei emoţionalului (este destul de greu să-l priveşti pe Stallone chinuindu-se să stoarcă o fărâmă de sentiment cu faţa sa imobilă).